Evanghelia de azi ne pune înainte o minune prin care Mântuitorul Hristos învie sufletul mort de păcate al unei femei samarinence și schimbă concepția despre mântuire pe care o aveau iudeii care credeau că numai ei erau sortiți Împărăției lui Dumnezeu.

În acest episod din viața lui Iisus Hristos, El trece prin Samaria, un ținut, aflat în drumul dinspre Iudeea spre Galileea, pe care iudeii îl considerau spurcat. În acel loc, Mântuitorul se oprește lângă o fântână și îi cere apă unei femei samarinence. Atunci urmează un frumos dialog între această femeie și Iisus Hristos, Acesta simțind că sufletul femeii era însetat după apa cea vie. Inițial, femeia este contrariată de faptul că un iudeu îi cere apă, fiind obișnuită de dușmănia seculară dintre cele două popoare.

Mântuitorul i se descoperă treptat femeii, explicându-i că apa cea vie pe care o dă El îi dă omului putere și liniște, îl pune în relația cu Dumnezeu și face ca sufletul să înflorească în credință. Când femeia își dă seama de însemnătatea apei celei vii, aceasta o cere de la Mântuitorul Hristos.

În continuare, Mântuitorul schimbă planul discuției spre viața personală a femeii care nu era bineplăcută lui Dumnezeu. Atunci, femeia I-a zis Doamne, văd că tu este proroc. Părinții noștri s-a închinat pe acest munte, iar voi ziceți că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. Atunci Iisus îi vorbește despre închinare, spunându-i că adevărații închinători se vor închina Tatălui în Duh și în Adevăr, că și Tatăl astfel de închinători își dorește. Astfel, Mântuitorul arată că închinarea se face în toate colțurile pământului, acolo unde se pomenește Numele Său și unde se ridică altare în cinstea Sfintei Treimi. Astfel, prietenia cu Dumnezeu nu este rezervată unui popor anume și, tocmai, venirea Lui pe pământ arată că mântuirea este deschisă tuturor oamenilor din toate timpurile și din toate locurile. Faptul că Mântuitorul dezvăluie acest lucru unei femei samarinence, considerată păgână, este pentru a înfățișa universalitatea chemării.

Femeia este sinceră și deschisă, nu este rău voitoare și, de aceea, rezultatul dialogului cu Hristos a fost transformarea sufletului ei. Atunci Mântuitorul face un lucru, săvârșit foarte rar, și anume se descoperă pe sine ca Mesia. Această mărturisire face ca sufletul femeii să învie prin iubirea lui Hristos, ea primind darul credinței. Atunci, ea a simțit nevoia să facă și pe alții părtași și, uitând de nevoia ei, s-a făcut izvor de har pentru poporul ei, atunci când s-a dus în cetate și le-a propovăduit oamenilor.

Așadar, femeia, devenită închinătoare în duh și adevăr, a vestit celorlalți, renunțând la sine pentru ca și aceștia să Îl vadă pe Hristos. Prin ea, ceilalți au mărturisit pe Dumnezeu și L-au recunoscut pe Hristos ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Fapta femeii trebuie să fie un îndemn către noi de a nu renunța niciodată în a lupta pentru a-L aduce pe Dumnezeu în sufletul celor care nu Îl cunosc.

Urmarea gestului femeii samarinence a fost că cetatea a suferit o transformare radicală iar locuitorii, cu mintea și inima deschis spre aflarea Adevărului, I-au cerut Lui Hristos să rămână cu ei.

Credința în Hristos este Lumina care ne ajută să discernem ce este binele și ce este răul. Aceasta, cu atât mai mult în zilele noastre când, în numele libertății, răul este proclamat drept bine. Dar, numai în Dumnezeu, omul este liber, pentru că numai prin înfrânarea poftelor și a patimilor omul este, cu adevărat, liber.

Adevărul este Dumnezeu și El este singura cale care duce la viața cea veșnică. Lupta permanentă cu patimile noastre ne aduce Harul lui Dumnezeu, care vine ca dar numai în sufletul transformat de iubire pentru Hristos și pentru oameni.

Să cerem lui Dumnezeu, prezent numai în Biserica Lui, să ne schimbăm viața și să ne salvăm sufletul, ca fiecare din noi să se facă izvor de apă voie pentru sine și pentru cei din jurul său.

Mai multe fotografii puteți vedea pe pagina de Google + a evenimentului.