Duminicile care preced sărbătorii Învierii Domnului Iisus Hristos, continuă să sublinieze acest mare adevăr al creștinătății, adică Învierea cea din morți, fie că vorbim de învieri ale unor oameni morți trupește, fie că vorbim despre învieri ale unor suflete moarte în păcat.

Mântuitorul Iisus Hristos merge în ținutul Samariei, ținut considerat blestemat de către conaționalii săi. Dumnezeirea și dragostea Sa față de toți oamenii, indiferent de naționalitatea lor, se arată și în cazul femeii samarinence din evanghelia de astăzi.

Domnul Iisus Hristos a venit în lume pentru a învăța pe om voia Tatălui, pentru a-l curăța de păcate și pentru a-l desăvârși. A făcut acest lucru în primul rând cu poporul ales, dar nu a neglijat nici neamurile, care deși se aflau în negura neștiinței și a idolatriei, erau însetate spre a-l cunoaște pe Dumnezeu.

Convorbirea Mântuitorul Iisus Hristos cu o femeie de alt neam, la fântâna lui Iacov, scoate în evidență mai multe lucruri. În primul rând Mântuitorul nu se rușinează de firea sa umană și de afectele ei: sete, oboseală, foame, somn. El cere femeii samarinence venită la fântână pentru a scoate apă: Dă-Mi să beau. Femeia este nedumerită, întrucât știa atitudinea de dispreț pe care evreii o manifestau față de neamuri.

Pornind de la apa din fântâna lui Iacov, care potolește setea trupului, Domnul Iisus Hristos începe să ridice mintea femeii spre cele duhovnicești, vorbindu-i despre apa cea vie din care cel ce va bea nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică.

Învățătorul vorbește aici despre Harul Sfântului Duh, care satură pe omul ce însetează după Dumnezeu. Acest har îl primesc doar acei oameni care și-l doresc cu adevărat. Domnul Iisus Hristos nu obligă femeia să primească Harul, dar prezintă lucarea Duhului Sfânt într-o manieră în care o face pe femeie să conștientizeze și să și-l dorească.

Cine a dobândit Harul, devine el însuși izvor care adapă pe cei care însetează după Dumnezeu. Așa se întâmplă că duhovnicii bătrâni, plini de Harul Sfântului Duh, care ajung să strângă în jurul lor mulțimi mari de oameni. Nimeni nu poate primi acest Dar, atâta timp cât se află în păcate. Doar cei care se ostenesc și se nevoiesc cu despătimirea sunt cei care gustă din roadele Harului și îi adapă și pe cei din jurul lor. Astfel înțelegem că principalul scop în viață este dobândirea Duhului Sfânt.

Mântuitorul se descoperă pe sine și ca Dumnezeu adevărat, atunci când începe să îi arate femeii samarinence lucruri doar de sufletul ei știute și care s-au întâmplat în decursul anilor din viața ei.

Domnul Iisus Hristos conduce discuția spre adevăratul Dumnezeu, Acela care este închinat în Duh și adevăr și care nu este închistat în formalism sau în jertfe exterioare lipsite de trăire. Adevăratul Dumnezeu trebuie trăit, porunciile lui trebuie respectate din dragoste. Aceasta este adevărata închinare în duh.

Femeia primește Harul Duhului Sfânt și se face la rândul ei izvor de har pentru cei din cetatea ei. Vedem cu prin intermediul femeii samarineance toată cetatea îl primește pe Domnul Iisus Hristos și insistă ca Acesta să nu mai plece de la ei. Cât de evlavioși sunt cei din această cetate, în comparație cu evreii care îi cer Mântuitorului să plece din mijlocul lor!

Omul când ajunge să cunoască Harul se leapădă de viața cea păcătoasă și devine misionar al binelui. Astfel trebuie să fim recunoscători față de înaintașii noștri care au păstrat și transmis până astăzi evanghelia și poruncile dumnezeiești, fie apărându-le cu propria lor viață, fie nevoindu-se cu sudoare spre a le păstra.

Apa cea vie se dobândește prin viața curată, trăită în biserică, aproape de Sfintele Taine. Doar așa ne facem primitori ai Harului Duhului Sfânt și izvoare de har pentru ceilalți.