Sfânta Evanghelie care s-a citit astăzi ne relatează momentul în care Mântuitorul Iisus Hristos iese în căutarea apostolilor, cărora mai târziu le va încredinţa propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu. Aflat pe malul lacului Ghenizaretului, Domnul Iisus caută oameni simpli şi credincioşi, oameni jertfitori care sa îi urmeze în greaua misiune de a converti lumea la credinţa în Dumnezeu. Astfel El găseşte două perechi de fraţi, Petru şi Andrei, Iacov şi Ioan, cărora le cere să renunţe la treaba lor zilnică, dar şi la viaţa lor de până atunci, şi să urmeze Lui.

Aceşti pescari lasă în urma lor familie, meseria, viaţa proprie, şi urmează Mântuitorului, care nu le-a promis nici măriri, nici averi, nici funcţii, ci doar faptul ca îi va face pescari de oameni. Imaginaţi-vă puterea Domnului de a covinge şi de a schimba definitiv perspectiva unor oameni simpli, pe care din pescari îi transformă în apostoli ai neamurilor şi luminători ai popoarelor. De laudat este şi credinţa şi sinceritatea cu care aceşti pescari urmează chemării divine. Atitudinea lor, aceea de ascultare faţă de Cuvântul dumnezeiesc, se vede până în zilele noastre, prin faptul că noi suntem creştini, prin faptul că respectăm poruncile lui Dumnezeu şi mai ales prin faptul că suntem chemaţi la mântuire de către toţi sfinţii care s-au nevoit înaintea noastră şi care au devenit pentru noi modele de urmat.

Tot în acestă duminica, din anul 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât să se prăznuiască toţi sfinţii care s-au născut, ori s-au nevoit pe pământul patriei noastre. Când ne gândim la toţi sfinţii români, ne mândrim şi ne bucurăm că îi avem pe aceştia mijlocitori înaintea Tronului Sfintei Treimi.

Primul părinte care a dat naştere sfinţeniei pe meleagurile noastre este Sfântul Apostol Andrei, primul chemat la apostolat. Si desi acesta nu a fost de neam român, suntem profund îndatoraţi faptului că primul apostol chemat de Hristos la propovăduire ne-a predicat cuvantul lui Dumnezeu.

Credinţa pe care am dobândit-o pe cale apostolică a rodit în neamul nostru o varietate de sfinţi, de la episcopi sfinţi, la mucenici mărturisitori, la cuvioşi nevoitori, la domnitori dreptslăvitori. Ne gândim astfel la Sfântul Evanghelicus, ierarhul care a dus la Sinodul I Ecumenic, mărturisirea ortodoxă a credinţei din partea poporului nostru; la Sfinţii Ioan Casian şi Gherman din Dobrogea cei care au fost socotiţi ca unii din începătorii vieţii mănăstireşti; la Sfântul Mucenic Sava de la Buzau care a apărat credinţa cu propria lui viaţă.

Ne aducem aminte cu bucurie de epoca voievozilor dreptmăritori: Sfântul Mucenic Constantin Brâncoveanu pe vremea căruia cultura a mers alături de credinţă; de Sfântul Ştefan cel Mare cel care după fiecare biruinţă asupra necredincioşilor, ridica lui Dumnezeu un sălaş de închinare; de Sfântul Neagoe Basarab cel care ne-a lăsat prima opera teologică tipărită. Şi am putea continua la nesfârşit exemplul acestor bărbaţi drepţi şi sfinţi, dacă nu ne-ar atrage atenţia alţi nevoitori, contemporani nouă.

Astfel ne reamintim cu plăcere de Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ cel care a purtat în sufletul şi în rugăciunile sale, la locurile sfinte, iubirea de neam şi de ţară; la sfinţii închisorilor care au răbdat batjocoriri până la limita dezumanizării, dar care s-au arătat mai puternici decât prigonitorii lor.

Avem şi o altă categorie de sfinţi, care deşi nu s-au născut pe plaiurile noastre, s-au nevoit în părţile noastre, sfinţi pe care îi simţim foarte dragi şi foarte apropiaţi nouă. Aceştia sunt Sfântul Dimitrie Basarabov, ocrtitorul cetăţii Bucureştilor şi Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iaşi.

Sfinţii români reprezintă pentru lumea şi societatea noastră postmodernă, modele vrednice de urmat. Exemplele pe care ni le-au dat prin viaţa lor ne arată drumul către mântuire şi cărarea spre Împaraţia lui Dumnezeu.