Păcatul este mai greu lucru decât a avea demon

Astăzi Biserica a cinstit Duminica a XXIII-a după Rusalii, care face referire în pericopa evanghelică la tămăduirea săvârșită de Mântuitorul Hristos cu  demonizatul din ținutul Gherghesenilor.

Părintele Arhimandrit Policarp Chițulescu, în cuvântul de învățătură rostit în cadrul Sfintei Liturghii, a analizat minunea făcută de Mântuitorul Iisus Hristos care a izonit o legiune de diavoli ce chinuiau un om îndrăcit.

Astfel părintele a expilcat că îndrăcirea sau posedarea implică o depersonalizare a omului, el nemaifiind stăpân pe trupul său, sau pe acțiunile sale, voința proprie fiind suplinită de voința diavolului sau a diavolilor care stăpânesc trupul celui chinuit. Astfel se explică și faptul că demonizatul trăia prin morminte, era legat cu lanțuri și cu obezi și manifesta o forță neobișnuită, încât reușea să rupă legăturile cu care era ținut.

Văzând situația în care se afla demonizatul, Hristos Dumnezeu îl tămăduiește pe cel care suferea în acest chip de mulți ani, îngăduind legiunii de diavoli să intre în porci. Turma astfel posedată se aruncă în mare provocând pagubă locuitorilor.

În fața celor două evenimente vindecarea demonizatului și înecarea turmei de porci, locuitorii se întristează și se înfricoșează. Nu îl slăvesc pe Dumnezeu pentru minunea pe care o făcuse cu semenul lor, nu se bucură pentru că l-au aflat integru mental și fizic ci își lipesc inima de pierderile materiale, se întristează de pe urma celor pe care ar fi putut să le câștige. Ei lasă impresia că le-ar fi părut mai bine dacă nu își jertfeau avutul iar omul demonizat ar fi fost în continuare chinuit. Acest motiv îi face să îl roage pe Hristos să plece din ținutul lor.

Din atitudinea pe care o arată locuitorii din ținutul gherghesenilor, dar și din cea a omului care până nu demult fusese posedat, vedem că nu diavolul ne împiedică să dobândim Împărăția Cerurilor, ci dimpotrivă el chiar ne ajută, fără însă să dorească acest lucru. Îl face pe omul pe care l-a stăpânit să fie mai înțelept, mai responsabil față de faptele sale, pe când păcatul este cel care ne desparte de Dumnezeu, care ne îmbie să slujim trupului și nu duhului, să dobândim averi fără a ne gândii la cei în suferință, ne face să fim mai egoiști, căutând doar folosul personal.

Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește despre această diferență dintre suferința pricinuită de posedarea demonului și suferința pricinuită de păcat, el spune că „Păcatul este mai greu lucru decât a avea demon, fiindcă demonul ne smerește. Sau nu-i vedeți pe demonizați când scapă de răul din ei și se însănătoșesc ca de o boală, cât sunt de smeriți, de mâhniți și de rușinați? Nu-i vedeți că nici ochii nu cuteză a-i ridica și a-i privi pe semenii lor? Iată ce lucru de mirare: ei se rușinează pentru cele ce pătimesc, dar noi nu ne rușinăm pentru cele ce făptuim. Lor, deși li s-a făcut nedreptate, se rușinează, în schimb noi, chiar dacă facem altora nedreptate, nu ne rușinăm. Lucrurile pe care le fac ei nu sunt vrednice de rușine, ci sunt vrednice de milă, de iubirea oamenilor, de iertare, de nespusă admirație și de multe laude, pentru că, deși luptă cu un demon, toate le rabdă cu mulțumire. Toate pe care le facem noi cu adevărat sunt vrednice de râs, de osândă, de pedeapsă și de focul gheenei. Toate câte ne rușinează și ne fac vinovați de păcatele cele mai grele nu sunt vrednice de iertare. Vezi, dar, că păcatul este mai înspăimântător decât demonul? Vezi ca ei, posedații, au un îndoit folos din patimile lor? Mai întâi, fiindcă se fac mai înțelepți și mai cucernici și, în al doilea rând, pentru că, ispășindu-și pedeapsa aici, pe pământ, pentru păcatele lor, merg apoi, curați și îndreptați, la Domnul”.

Astfel vedem că lupta noastră nu trebuie să se concentreze asupra păcatului, care ne îndepărtează de Dumnezeu. Omul trebuie să se lupte cu sine permanent, căutând să ierte pe cei din jur, să fie milostiv și iubitor, gândind permanent că iubirea este criteriul cel mai important de care va ține cont Hristos Dumnezeu, la Judecată.