Duminica a XXXIII-a după Rusalii, poartă numele de duminica vameşului şi a fariseului. Sfânta Evanghelie care s-a citit ne aduce în atenție două moduri prin care omul încearcă să relaţioneze cu Dumnezeu: cel al smereniei, întruchipat de vameş şi cel al mândriei pe care îl regăsim în persoana fariseului. La Sfânta Mânăstire Radu Vodă, Preacuviosul Părinte Stareţ Nectarie a tâlcuit pericopa evanghelică şi a vorbit despre importanţa rugăciunii în viaţa credincioşilor, precum şi de necesitatea pregătirii noastre sufleteşti, în vederea începerii Marelui Post.

Părintele Stareţ a subliniat faptul că începând de astăzi, intrăm într-o nouă perioadă bisericească, cea a triodului, care corespunde slujirii arhiereşti a Mântuitorului. Triodul se întinde de la duminica vameşului şi a fariseului şi ţine până în Ziua Învierii, cuprinzând Postul Mare precum şi perioada de pregătire dinaintea acestuia.

Şi cum am putea începe mai bine calea spre nevoinţă decât prin pilda evanghelică de azi, care ne arată exemplul a două persoane de categorii sociale diferite: unul fariseu şi celălalt vameş. În zilele noastre, termenul de fariseu defineşte o persoană ipocrită, prefăcută, falsă, dar trebuie să ştim că în trecut fariseii era acele persoane care încercau să fie mai tot timpul în preajma templului, deci un fel de oameni care se străduiau mereu să fie aproape de Dumnezeu, chiar dacă uneori făceau acest lucru mai mult cu trupul decât cu sufletul.

Vameşii în schimb nu erau cei care păzeau graniţa, aşa cum îi ştim noi azi, ci aşa cum am văzut din pilda vameşului Zaheu, ei erau cei care strângeau taxele de la evrei, dându-le romanilor. Astfel vameşii erau puşi într-o postura dificilă de a lua bani de la fraţii lor şi de a-i da cuceritorilor, de foarte multe ori făcând și abuzuri, luând mai mult decât era necesar. Pentru aceasta ei erau foarte dispreţuiţi şi osândiţi de cei din neamul lor. Doi astfel de oameni au venit la templu să se roage. Dar să vedem ce fel de rugăciune a avut fiecare şi ce a obţinut la finalul ei.

FARISEUL intră în templu, şi ca un intim al lui Dumnezeu se duce în faţa şi privind cu mândrie în sus începe să mulţumească: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig.” El începe cu înţelepciune mulţumind Domnului, dar sfârşeşte ca un nebun mândrindu-se şi osândindu-i pe toţi. El consider că toate calităţile sale le-a dobândit singur, fără nici un ajutor, nici măcar dumnezeiesc.

Fariseul ştia psalmul care zicea “Fereşte-te de rău şi fă binele”, iar el credea că prin a nu fii ca ceilalţi se ferea de rău, iar prin înşiruirea faptelor bune, ar fi lucrat tot binele. Mai mult el nici nu suferă să fie cumva comparat cu ceilalţi, parcă pentru a nu se întina de păcătoşenia lor.

Fariseul se laudă cu postul, întrucât înfrânarea este medicamentul împotriva adulterului,  iar zeciuiala o făcea spre a se izbăvi de răpire şi nedreptate.

VAMEŞUL este la polul opus fariseului. El stă departe deoarece îşi simte păcătoşenia, iar ochii lui îi ţine în pământ din cauza mustrării de conştiinţă şi a ruşinii pe care o simţea. El se judecă doar pe sine şi o face cu asprime, lovindu-şi inima cu pumnii, spre a o trezi.

Vameşul nu se laudă, căci nu are cu ce. Tot ceea ce el are este pocăinţă pentru păcate, smerenie, rugăciune stăruitoare. Până şi rugăciunea lui este simplă, dar profundă, din suflet. Această rugăciune „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”, este foarte des prezentă în cultul liturgic şi mai ales în slujbele din Postul Mare.

Fariseul spune multe şi se osândeşte, vameşul spune puţine şi se mântuieşte. Fariseul nu are timp să se gândească şi la Dumnezeu, din cauza autosuficienţei şi mândriei sale pentru virtuţile pe care consideră el că le-a dobândit singur. Vameşul, din cauza păcatelor sale se gândeşte doar la Dumnezeu, singurul care îl poate scăpa de ele.

Părintele Stareţ a concluzionat faptul că din pericopa evanghelică de azi se pot desprinde mai multe învăţături.

Prima ar fi aceea că omul care îşi vede propria păcătoşenie şi se smereşte, are mai multe şanse de mântuire decât un om care încearcă să lucreze toate virtuţile din lume, şi care rămâne blocat în autosuficienţa pe care acestea o aduc, uitând că ele ar trebui să îl călăuzească la Dumnezeu. Rugăciunea este cea mai importantă virtute care ar trebui să îl călăuzească pe om. Creştinul trebuie să participe cu smerenie la rugăciunea din biserică, dar nu trebuie să îşi neglijeze nici canonul său personal, de acasă. Creştinul nu poate trăi fără rugăciune. Ea este singura modalitate prin care omul poate vorbi cu Dumnezeu. Sfânta Liturghie şi slujbele bisericii, nu sunt altceva decât rugăciuni de mulţumire, de cerere, de slăvire, pe care noi le adresăm lui Dumnezeu. Trebuie să ne pregătim de Postul Mare cu sinceritate, lipsă de judecată, nădejde, smerenie aşa după cum vedem în pilda evanghelică de azi. Doar astfel putem să sporim duhovniceşte, să fim alături de Domnul Hristos în patima Sa, pentru a fii învredniciţi şi de sfânta şi slăvita Lui înviere.