Evanghelia din această duminică, a lunaticului, stă în strânsă în legătură cu Sărbătoarea Schimbării la față a Domnului Iisus. Hristos ne arată pe muntele Tabor culmea cea mai înaltă la care poate ajunge omul, în timp ce, astăzi, vedem limita cea mai de jos pe care o poate atinge omul când este departe de Dumnezeu. Lunaticul nu mai avea stăpânire de sine, era rănit de demonul care îl stăpânea, fiind chinuit atât el cât și părinții săi. Omul care cade la picioarele lui Hristos nu are credință multă, dar avea nădejde spre însănătoșirea fiului său, zicând: Cred Doamne, ajută necredinței mele. Mântuitorul răspunde cu mustrare: O, neam necredincios și îndărătnic, până când voi fi cu voi, încercând responsabilizarea celor care erau de față, pentru că ei nu credeau că în fața lor este Fiul lui Dumnezeu.

Ucenicii întreabă de ce nu au putut vindeca lunaticul și li se răspunde: că pentru credința lor puțină. Înțelegem așadar, că și apostolii, până după învierea Domnului, au avut o credință nedesăvârșită.

Prin suferință, Dumnezeu trezește pe om, îl conduce la credință și îl vindecă cu adevărat. Suferința înmoaie inimile oamenilor, îi face mai miloși.

Evanghelia de azi învață că rugăciunea pentru ceilalți este vitală, dar nu făcută conjunctural, ci în permanență. Avem obligația ca din iubire, să fim responsabili unii față de alții, sufletește sau trupește chiar dacă întrevedem că eforturile noastre nu vor avea rezultatul dorit. Alături de rugăciunea stă și postirea, întrucât este arma care stinge poftele și aduce iertarea păcatelor noastre.

Pericopa de azi ne arată prezența duhurilor necurate care caută mereu să ne ispitească, prin puterea pe care noi le-o dăm, prin greșelile și păcatele noastre. Ei au atâta putere cât le îngăduie oamenii să aibă. Împotriva lor avem ca arme rugăciunea și postirea.

Cel mai important aspect pe care îl înțelegem azi este importanța credinței. Noi trebuie să credem că Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat care a venit să ne dea nemurirea, să ne salveze și să ne dea viață veșnică. Mântuitorul se adresează tuturor oamenilor și ne cere să ne predăm sufletul în mâinile Lui. Doar așa devenim liberi cu adevărat, pentru că El ne va umple cu veșnicia Lui. Deci credința este sensul vieții noastre și doar astfel avem puterea să iubim, să iertăm și să îi ajutăm pe cei căzuți. Acolo unde nu este credință, este ură, este depravare, vânzarea de suflete și de oameni, este moarte.

Credința este lumina care izgonește urâtul și întunericul din viețile oamenilor. A crede cu adevărat înseamnă a ști dar, mai ales, a face ceea ce El ne cere. Credința se demonstrează când luptăm cu păcatele noastre, când le mărturisim și căutăm iertarea.

Menirea noastră arătată și în Evangheia de azi este de a ne lupta, cu credință, cu pregătire prin post și rugăciune, cu tot ceea ce ne desparte de Dumnezeu. De asemenea, avem resposabilitatea să îi ajutăm pe cei bolnavi, pe cei căzuți și să facem tot ce putem să îi ridicăm. Să nu uităm că noi toți trăim și luptăm pentru nemurie și pentru mântuirea sufletelor noastre.

Mai multe fotografii puteți vedea pe pagina de Google + a evenimentului.