Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?

În a treia săptămână de la Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Sfânta Biserică ne aduce în faţa ochilor sufletului o altă categorie de ucenici ai Domnului: femeile purtătoare de mir şi cei doi sfetnici de frunte ai sinedriului – Iosif din Arimatea şi Nicodim. Mironosiţele erau cele care urmau permanent pe Hristos, atunci când Acesta propovăduia cuvântul lui Dumnezeu, iar cei doi ucenici au fost cei care au slujit Domnului, atunci când Acesta a fost răstignit şi părăsit de cei unsprezece apostoli.

Dacă săptămâna trecută, prin intermediul lui Toma, s-au încredinţat de învierea Domnului până şi cei mai sceptici dintre oameni, duminica mironosiţelor ne aduce în faţa ochilor credinţa femeilor, precum şi jertfa lor pentru Domnul Iisus Hristos cel mort şi înviat.

Pe cruce, aflat în durere şi agonie, Mântuitorul se vede părăsit de toţi ucenicii săi, mai puţin de femeile mironosiţe şi de cei doi ucenici ai săi – Iosif şi Nicodim, oameni importanți în organismul de conducere al poporului evreu. Doar aceştia nu se tem de furia arhiereilor şi a poporului, şi îndrăznesc, cu bărbăţie, să facă cele de trebuinţă pentru înmormântarea Celui care fusese omorât cu atâta cruzime şi ură.

Poate înmormântarea Domnului ni se pare banală sau simplă, dar nu trebuie să uităm presiunile şi prigonirile pe care autorităţile le făceau asupra adepţilor Mântuitorului, căutându-i să îi omoare, exact ca şi pe Învăţătorul lor.

Pe când toţi apostoli fug din calea prigoanei şi se ascund în casă, de frica evreilor, doi prieteni ai Domnului - Iosif şi Nicodim, pun mai presus de toate faptul că sunt ucenici ai lui Hristos, şi mai apoi faptul că sunt membrii ai sinedriului, şi cer de la Pilat trupul Domnului Iisus. Ei nu se tem că îşi pot pierde funcţiile înalte, lor nu li se face frică că pot fi batjocoriţi, condamnaţi ca adepţi ai lui Hristos, sau chiar ucişi, de cei care tocmai duseseră la capăt nedreapta osândire şi înfricoşătoarea crimă. Mai mult Iosif cumpără giulgiul pentru îngropare, miresmele care erau foarte scumpe şi aşează trupul Domnului Iisus într-un mormânt nou, pe care îl cumpărase pentru sine.

După ce aceşti doi ucenici neînfricaţi reuşesc să “recupereze” trupul Mântuitorului şi să îl pună în mormânt nou, îşi încep treaba cu curaj femeile purtătoare de mir. Mânate de credinţa şi de dragostea ce o purtau Învăţătorului, ceata femeilor vin şi ele să îşi facă datoria faţă de trupul Domnului Iisus Hristos, conform rânduielilor iudaice. Mironosiţele nu se tem nici de întunericul nopţii, nici de prigoana declanşată de iudei împotriva ucenicilor, nici de paza rânduită la mormânt, nici de neputinţa femeiască: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?

Pentru toată această dragoste şi jertfelnicie de care au dat dovadă, femeile sunt primele cărora li se descoperă bucuria învierii Domnului Iisus Hristos şi devin astfel, cele care duc această veste şi ucenicilor Săi.

Femeile mironosiţe sunt un exemplu de urmat pentru noi toţi, dar în special pentru femeile creştine din toate timpurile, dar mai ales din zilele noastre. Mesajul lor este acela de a-l urma pe Mântuitorul Hristos, atât la bine, dar mai ales la greu, adică atunci când El este prigonit, batjocorit cei din jur.

Femeile erau singure împotriva necredinţei tuturor. Ele credeau cu putere că Mântuitorul nu era un simplu învăţat, sau un om bun, ci însuşi Domnul cerului şi al pământului.

Necredinţa omului contemporan este cea mai mare ispită pe care acesta o poate aduce asupra sufletului său. Fiecare clipă petrecută departe de Dumnezeu, fiecare moment al vieţii pentru care nu cerem binecuvântarea Sa, ne duce inevitabil la depărtarea de Împărăţia Cerurilor. Dacă nu ne tratăm la timp necredinţa, aceasta ne duce la moartea sufletului şi mai apoi la pierderea mântuirii personale.

Omul necredincios este ignorant  în ceea ce priveşte învăţătura şi poruncile Domnului Iisus Hristos. Mulţi, chiar şi dintre creştini, pun pe primul plan existenţa aceasta pământească, uitând de faptul că trebuie să se îngrijească în special de suflet, care este nemuritor. Astfel realitatea lumii devine mai importantă decât Împărăţia Cerurilor, răsturnând toată scara de valori a omului.

Amăgit de ideile societăţii care ridică păcatul la nivel de lege, omul devine îngăduitor cu patima şi începe să refuze virtutea. Legalizarea păcatului duce la distrugerea fiinţei umane, iar îngăduinţa omului de a se exprima prin păcat, îl face rob propriilor patimi.

Societatea postmodernă răpeşte femeii din zilele noastre, ceea ce ea are cel mai de preţ: darul de a fi mamă, de a fi sufletul familiei, de a urma Mântuitorului, aşa după cum am văzut că au făcut şi mironosiţele. Astăzi se pune accent pe carieră, pe partea materială şi pe bani, iar întemeierea unei familii şi naşterea de prunci nu mai este o prioritate pentru nimeni. Ceea ce societatea desacralizată nu spune femeii, este faptul că indiferent de cât de sus poate ajunge în plan social şi financiar, dacă refuză chemarea de a fi mamă şi soţie, atunci va fi întotdeauna neîmplinită sufleteşte.